Introducere

Prezentul articol își propune să analizeze situația cheltuielilor suportate de către persoana împotriva căreia a fost formulată o plângere penală (mai exact, a onorariului avocatului) în situația în care aceasta a fost clasată de către organele de urmărire penală. Astfel, supunem atenției cititorilor situația în care instanța civilă este chemată să decidă dacă și în ce măsură persoana care a formulat o plângere penală poate fi obligată la plata cheltuielilor ocazionate în timpul urmăririi penale persoanelor împotriva cărora aceasta a fost îndreptată, câtă vreme ordonanța de clasare nu menționează absolut nimic despre aceste cheltuieli, după cum nici C.Proc.Pen. nu o face.

Astfel, se pune urmatoarea întrebare: În ce măsură este persoana care a formulat plângerea penală obligată la restituirea cheltuielilor și ce condiții sunt necesare a fi îndeplinite? Interesul în abordarea acestui subiect s-a născut dintr-o situație întâlnită în practică. Astfel, problema juridică decurge din faptul că, deși C. Proc. Pen. reglementează situația cheltuielilor judiciare făcute de părți în cazul tuturor celorlalte soluții ale urmăririi penale/judecății, acesta nu clarifică întocmai situația cheltuielilor în cazul unei soluții de clasare. Ce ne spune textul legal – art.276 al.6 C.Proc.Pen.?: “În celelalte cazuri (decât cele reglementate) instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.” Prin urmare, situația analizată se circumscrie întocmai acestui text.

Prin urmare, problema juridică dezbătută în speța ce urmează a fi detaliată a fost posibilitatea restituirii către presupusul făptuitor a cheltuielilor judiciare angajate, constând în onorariu avocațial, în baza art. 1357 și urm. C.Civ., privind răspunderea civila delictuală.

A. Plata cheltuielilor de judecată în baza art. 1357 și urm. C.Civ., privind răspunderea civila delictuală.

A.1. Soluția primei instanțe pronunțată prin sen. civ. nr. 8047/14.12.2021 – Judecătoria Cluj-Napoca.

Raportându-se la condițiile necesar a fi îndeplinite privind răspunderea civilă delictuală, prima instanță a statuat în sensul în care, de vreme ce în cuprinsul ordonanței de clasare se reține în mod expres lipsa tipicității faptei reclamate, soluția de clasare validează caracterul ilicit al faptei de a formula plângerea. În esență, prima instanță a reținut simplist faptul că fapta ilicită constă în formularea unei plângeri penale neîntemeiate, invalidând astfel susținerile noastre potrivit cărora deși clasată, plângerea penală a avut o fundamentare obiectivă.

A.2. Soluția instanței de apel pronunțată prin Decizia Civilă nr.1261/A/2022 – Tribunalul Cluj

Tribunalul Cluj a invalidat însă total hotărârea primei instanțe în ceea ce privește condiția existenței unei fapte ilicite, statuând în sensul în care, câtă vreme formularea unei plângeri penale reprezintă un drept al oricărei persoane care are cunoștință despre comiterea unor fapte de natură penală, exercitarea acestui drept se poate materializa într-o acțiune ilicită care să justifice angajarea răspunderii civile delictuale doar în situația în care el este exercitat abuziv, respectiv atunci când scopul urmărit de titularul acestui drept este acela de a cauza o vătămare sau un prejudiciu.

Astfel, în urma analizării întregului material probator, instanța a dat curs susținerilor noastre potrivit cărora deși ordonanta de clasare în discuție constată lipsa tipicității faptei reclamate, apelantul a prezentat o stare de fapt concretă și a furnizat un minimum de elemente ce au stat la baza sesizării organelor de urmărire penală, chiar dacă aceste elemente au fost confirmate doar parțial prin probele testimoniale. Având în vedere acestea, instanța de apel a constatat buna-credință a apelantului, care nu a făcut altceva decât să lase posibilitatea persoanelor îndrituite (organelor de urmărire penală) de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate de el.

Prin urmare, în lipsa unei conduite a celui care formulează plângerea penală care să aibă drept scop denigrarea celor împotriva cărora aceasta se îndreaptă, exercitarea dreptului de a sesiza organele judiciare nu poate fi calificată ca fiind abuzivă, motiv pentru care devine incidentă cauza exoneratoare de răspundere a execițiului dreptului, prevăzută de art.1353 C.Civ.

Așadar, s-a statuat în mod definitiv faptul că, deși persoanele împotriva cărora s-a îndreptat plângerea penală ulterior clasată au suferit un prejudiciu prin achitarea onorariului avocațial în dosarul de urmărire penală, fapta celui care a sesizat organele judiciare cu privire la o stare de fapt concretă, fără folosirea unui limbaj licențios “nu este de natură a fi încadrată în definiția faptei ilicite și nu constituie un abuz de drept.”

Această hotărâre a instanței de apel a fost menținută în integralitate de către instanța de recurs, prin Decizia Civilă nr.84/R/2023 a Curții de Apel Cluj, care a confirmat faptul că “modalitatea în care se efectuează și se finalizează urmărirea penală nu poate fi imputată persoanei vătămate și nu conferă caracter ilicit faptei acesteia de a formula o plângere, întrucât efectuarea urmăririi penale reprezintă atributul exclusiv al Statului.”

B.CONCLUZII

Așadar, faptul că reglementările penale, respectiv art.276 al.6 C.Proc.Pen., privind plata cheltuielilor judiciare făcute de părți stabilesc faptul că în cazul unei soluții de clasare instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile nu înseamnă că, automat, acestea se impun a fi acordate de către instanța civilă în baza răspunderii civile delictuale, ci doar faptul că instanța civilă este chemată să analizeze, în concret, dacă și în ce măsură acestea pot fi imputate persoanei care a formulat plângerea, raportându-se atât la întreaga conduită procesuală a acesteia, dar nu în ultimul rând, la temeiul ordonanței de clasare, care joacă un rol determinant în aprecierea eventualei culpe a denunțătorului.

Av. Eftimiu Ana